Flash Feed Scroll Reader

Clasificat | Economic - Financiar

Părerea unui prim-ministru: România în Uniunea Europeană. După 10 ani

A- A A+

Părerea unui prim-ministru: România în Uniunea Europeană. După 10 ani

 

31 octombrie 2017 (R.C.) Părerea unui PRIM-MINISTRU 5

Ziarul Cotidianul a deschis paginile sale către subiecte de profunzime ale societății noastre. I-am invitat pe foștii ­prim-miniștri ai României să scrie lunar – sau ori de câte ori simt nevoia să lanseze o idee importantă în spațiul public – o analiză pe teme-cheie, arzătoare, la ordinea zilei.

Analizele și sintezele pe care le vor scrie – și pe care le veți putea citi în Cotidianul – se vor baza pe experiența pe care au avut-o în fruntea Executivului român. Vor fi variante complexe de rezolvare a unor chestiuni care frământă astăzi societatea noastră. Este contribuția dumnealor la depășirea marasmului de vorbe și intrarea în lumea concretă a soluțiilor. (Simona Popescu)

Adrian Năstase: România în Uniunea Europeană. După 10 ani

Trebuie să constatăm că Uniunea Europeană la care am aderat în urmă cu un deceniu este diferită de cea la care speram atunci când am început negocierile de aderare, iar cea de acum este diferită semnificativ de cea de acum un deceniu. Euroentuziasmul a fost disipat de pesimism, angoase și crize. De exemplu, cercetările sociologice transnaționale (Eurobarometrul nr. 87) din acest an au arătat că în 15 state ale UE există o majoritate care are încredere în instituțiile Uniunii, iar în alte 12 state o majoritate care nu are încredere în instituțiile comunitare. România se plasează încă în rândul statelor în care opinia publică este favorabilă Uniunii Europene.

Să înțelegem realitatea și să ne găsim locul în ea

Atunci când evenimentele nu urmează un curs prescris, anticipat sau dezirabil, folosim conceptul ambiguu de „criză“ pentru a interpreta o situație. Este neîndoielnic faptul că Uniunea Europeană este adesea descrisă ca fiind subiectul unor crize multidimensionale – economice, instituționale, constituționale, identitare – dificil de diagnosticat și, mai ales, de găsit soluții de ieșire. Criza zonei euro, ieșirea Marii Britanii din Uniune, deficitul de legitimitate democratică al guvernanței comunitare, ascensiunea electorală în întreaga Europă a unor partide eurosceptice, acțiunile secesioniste (Catalonia în Spania) ori ascensiunea suveranismului în Europa Centrală, prin care se manifestă o opoziție fățișă față de transferul de suveranitate către instituțiile UE, sunt toate, alături de altele, elemente ale unui mod de operare în sine, care nu pot fi înțelese în termenii unei crize temporare după care situația ar putea reveni la starea anterioară crizei. Aproape toate analizele serioase își pun și problema supraviețuirii Uniunii Europene, iar ipoteza extremă a unui „divorț amiabil general“ nu mai este exclusă a priori, chiar dacă este (încă) marginală. Nu împărtășesc viziunile decliniste în legătură cu Uniunea, însă trebuie să înțelegem realitatea și să ne găsim locul în ea.

Realități incontestabile

Nu îmi propun să fac un bilanț al celor 10 ani, însă cred că trebuie să cunoaștem și următoarele realități:

* La peste un deceniu de la aderare, România este un stat de categoria a III-a: nu este nici în zona euro (categ. I), nici în spațiul Schengen (categ. II) și este și sub monitorizarea politico-juridică a unui Mecanism de Cooperare și Verificare (în legătură cu MCV trebuie spus că baza sa legală de aplicare a expirat la 1 ianuarie 2010, dar a fost acceptat de România ca urmare a unei intercondiționări politice – în afara Tratatelor UE – de aderare la spațiul Schengen. Guvernele României s-ar fi putut adresa – în opinia mea – Curții de Justiție a UE pentru a constata caducitatea MCV);

* România a manifestat „sindromul nou-venitului“, acceptând, cu foarte puține excepții, pozițiile/soluțiile stabilite de cuplul franco-german atât în perioada crizei economice, cât și în soluțiile de negociere a Brexitului;

* România este singura țară din UE ce are cel puțin 10 milioane de locuitori care nu găzduiește o agenție europeană (de ex.: Ungaria are două agenții, Slovenia o agenție ș.a.). Deși este la al treilea portofoliu de comisar european, comisarii români nu au deținut funcția de vicepreședinte;

* Cea mai semnificativă „răzvrătire“ a României a fost cu ocazia disputelor din 2015 privind instituirea unui sistem al cotelor de migrați la nivelul UE. România nu s-a alăturat Ungariei și Slovaciei în acțiunea de contestare a deciziei de stabilire a unor cote de relocare a migranților;

* Efectul de „brain drain“ s-a accentuat după 2007, cu efecte dramatice în zona medicală (aproximativ 11.000 de medici și 7-8.000 de asistente au plecat din țară). Exodul masiv al forței de muncă (în special segmentul 20-35 de ani) a afectat în mod indubitabil și natalitatea, cu consecințe negative pe termen lung;

  • Potrivit Ministerului de Finanțe, până la 31 august 2017 în România au intrat peste 37 miliarde euro (fonduri de preaderare și aderare) și am plătit 14,7 miliarde euro, deci un câștig de peste 22 miliarde euro.

Trebuie să ne apărăm interesele mai eficient

Din aceste fapte expuse s-ar putea crede că am devenit un „eurosceptic“, cu toate că am depus un efort imens – cu sacrificii – pentru închiderea negocierilor de aderare în decembrie 2004. Cred că trebuie să ne înțelegem erorile din trecut, pentru a ne apăra mai eficient interesele:

  • Abandonarea gândirii păgu-
    boase potrivit căreia, dacă în termeni contabili suntem pe plus în raportul dintre sumele plătite și cele primite, trebuie să acceptăm poziția „elevului corigent din ultima bancă a clasei“ (iar MCV-ul este folosit ca un „instrument de corecție“). Chiar dacă România a luat mai mulți bani decât a plătit, pentru un calcul corect al raportului cost – beneficii trebuie să punem în balanță, printre altele, consecințele deschiderii totale a pieței interne pentru firmele și produsele comunitare, vânzarea la prețuri reduse a terenurilor agricole ș.a. Dar cred că un argument foarte util este cel utilizat de politicienii germani, care spun adesea că pentru fiecare euro plătit pentru extinderea UE spre Est, Germania a câștigat dublu!
  • Alegerile recente din Cehia și Austria întregesc un peisaj regional în care România – cu un discurs politic „euro-naiv“ – este învecinată cu state având guverne eurosceptice după criteriile de la Bruxelles, eurorealiste după cele de la Budapesta, Varșovia. Cum procedăm: ne facem că nu ne cunoaștem vecinii, spunându-le că „sunt nefrecventabili“, deoarece noi trăim în iluzia că putem face parte din „nucleul dur“ al Uniunii, sau menținem contacte politice strânse, fiind conștienți de constrângerile ­geografiei și ale istoriei? Eu consider că relațiile personale la nivel de lideri sunt importante, însă ele nu pot depăși limitele intereselor naționale ale Marilor Puteri. Iar acest adevăr a fost confirmat în numeroase rânduri de eșecul aderării la spațiul Schengen. De aceea, România ar trebui să-și definească mai realist rolul în Europa și să joace eficient rolul de „punte“ între Balcani și Europa Centrală, pentru a participa la apărarea mai eficientă a intereselor întregii regiuni;
  • România ar trebui să profite de strategia britanică de a trage de timp în negocierile cu Uniunea pentru a se pregăti de ceea ce urmează: negocierile pentru transformarea instituțională a Uniunii. Nu văd de ce România, profitând de faptul că se va afla în primul semestru din 2019 la conducerea Consiliului Uniunii Europene, nu și-ar asuma curajul de a promova propria viziune asupra Viitorului Uniunii. Lansarea unui asemenea document poate avea avantajul esențial de a ne aduce la masa negocierilor reale, iar România poate avea avantajul de a propune soluții care să încorporeze atât interesele statelor fondatoare, cât și ale celor din Europa Centrală (V 4);
  • România își va putea consolida reputația internațională prin predictibilitate. Desigur, European Defence Union este un proiect interesant pentru industria de apărare europeană, dar este discutabilă eficiența sa în cazul unui conflict militar. Ca atare, singura opțiune viabilă de securitate pentru România rămâne NATO și relația cu Statele Unite, fără să însemne că suntem un „cal troian american“ în Europa. Partenerii noștri europeni trebuie să înțeleagă faptul că România nu își dorește tensionarea relațiilor cu Rusia, dar în fața oricăror amenințări – chiar dacă ele par îndepărtate – statul român este dator să facă tot posibilul pentru asigurarea securității.

(Intertitlurile aparțin redacției)

 

Sursa:

COTIDIANUL.RO

Related Posts with Thumbnails