Flash Feed Scroll Reader

Clasificat | Economic - Financiar

Preţul petrolului ar putea depăşi 102 dolari pe baril la sfârşitul lui 2015, potrivit Erste Group

A- A A+
Preţul petrolului ar putea depăşi 102 dolari pe baril la sfârşitul lui 2015, potrivit Erste Group

Analiştii Erste Group estimează că preţul ţiţeiului va atinge o medie de circa 80 de dolari pe baril la sfârşitul acestui an şi va creşte până la 102,6 dolari/baril spre sfârşitul anului 2015, acesta înregistrând în ultimul an fluctuaţii situate într-un interval extins de 64 – 87 dolari/baril.

„Estimăm o medie a preţului petrolului de 79,8 dolari/baril pentru sfârşitul anului 2010, urmând să crească la 86,8 dolari/baril la sfârşitul anului 2011 şi la 102,6 dolari/baril pe termen lung (la sfârşitul anului 2015)”, a declarat analistul sectorului petrolului şi gazelor în cadrul Erste Group, Thomas Unger.

În ce priveşte factorii care ar putea influenţa preţul ţiţeiului pe viitor, stocurile de ţiţei de la nivelul OCDE se menţin la un nivel ridicat şi ar trebui să acţioneze ca tampon în faţa volatilităţii. În plus, riscul de deficit al ofertei pare a fi minim în următorii 2-3 ani, deoarece producţia de petrol ţine uşor pasul cu creşterea consumului, potrivit oficialilor Erste Group.

„Cererea globală de ţiţei a crescut din nou (cu 2% faţă de media anului 2009) şi se preconizează o nouă creştere atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu”, a adăugat Unger.

În general, acest lucru indică faptul că programele de eficienţă energetică ale naţiunilor dezvoltate vor fi compensate din plin de creşterea puternică anticipată pe pieţele emergente (în special China). Astfel, dinamica populaţiei şi convergenţa macroeconomică vor continuă să contribuie la creşterea consumului de ţiţei. Pe de altă parte, creşterea producţiei, a explorării şi a costurilor de dezvoltare vor duce cu siguranţă la creşterea preţului ţiţeiului, se mai arată în studiul Erste.

În Europa, cererea de ţiţei ar putea scădea în continuare cu aproximativ 0,7% pe an până în 2020, date fiind regulamentele UE mai stricte privind emisiile de CO2 din transport. În plus, consumul va suferi o presiune şi mai mare datorită trecerii la autovehicule alimentate electric. În 2020, această trecere va genera cel mai probabil o scădere a consumului de ţiţei cu  aproximativ 4 milioane de tone.

„Regiunea ECE are un consum de ţiţei pe cap de locuitor considerabil mai scăzut, chiar dacă există diferenţe semnificative între ţări. Dintre ţările ECE6, Polonia şi România par să deţină cel mai ridicat potenţial de creştere, la 60% din media UE, s-ar înregistra o cerere suplimentară de 13,5 milioane de tone de ţiţei sau 2% din totalul UE” a mai precizat analistul Erste.

Pe segmentul downstream, majoritatea companiilor au raportat pierderi semnificative în timpul recesiunii şi înregistrează doar profituri modeste în acest moment. Pe viitor, situaţia va rămâne destul de sumbră, consideră analiştii Erste Group. Aceştia constată totodată câţiva factori care ar trebui să influenţeze utilizarea capacităţii, marjele şi investiţiile în rafinăriile din Europa: trecerea pe termen lung a consumatorilor de la autovehicule pe benzină la cele pe motorină, limitarea emisiilor de CO2 în UE în domeniul transportului, electrificarea masinilor (hibrizi) si programele de eficientizare energetică.

„Europenii, în special, continuă să contribuie la creşterea preponderenţei autovehiculelor pe motorină. Prin urmare, balanţa comercială europeană la produse distilate este negativă pentru motorină şi pozitivă pentru benzină. În mod clar, rafinăriile cu o mai mare complexitate şi cu posibilitatea de a produce un procent ridicat de produse distilate de mijloc ar trebui să aibă de câstigat în Europa. În universul companiilor analizate de Erste Group, MOL ocupă probabil cea mai bună poziţie (rafinăria Bratislava), în timp ce şi INA îşi modernizează echipamentele de rafinare din Sisak şi Rijeka”, mai informează studiul Erste.

În ceea ce priveşte piaţa de gaze europeană, aceasta este oarecum specifică, spun oficialii Erste, deoarece este caracterizată de contracte pe termen lung şi o reţea de conducte foarte densă „În prezent, există trei surse cheie care asigură furnizarea de gaze în regiune: Marea Nordului (Norvegia, Olanda şi Marea Britanie), Rusia şi Orientul Mijlociu/Africa. Din punct de vedere istoric, gazul rusesc a fost furnizat în cea mai mare parte în regiunea ECE, în timp ce Europa Occidentală a fost nevoită să se bazeze pe celelalte două surse. În pofida numeroaselor comentarii privind dependenţa europeană de Rusia, UE a produs 58% din consumul propriu (în total, 464 miliarde metri cubi în 2009), conform BP. Pe de altă parte, UE deţine doar un procent neglijabil din rezervele globale de gaze naturale, cea mai mare pondere revenind Norvegiei (aproximativ 10 ani de consum şi 17 ani de producţie)”, potrivit studiului.

Thomas Unger spune că, la scară globală, rezervele UE reprezintă o cantitate neglijabilă, deoarece majoritatea rezervelor actuale cunoscute se află în Rusia (CSI) şi în Orientul Mijlociu. „Cu toate acestea, lucrurile s-ar putea schimba odată cu explorarea neconvenţională de gaze. Europa are toate motivele să îşi îmbunătăţească resursele de gaze, dat fiind că există posibilitatea de a le epuiza în curând, dorind în acelasi timp să limiteze emisiile de CO2 (gazele emit jumătate din cantitatea de CO2 emisă de cărbune) şi să îmbunătăţească securitatea energetică. Distribuţia resurselor pare să fie concentrată în regiunile nordice ale Europei – Marea Nordului, Suedia, Marea Britanie, Germania, Franţa, Polonia,regiunea baltică, dar şi în Carpaţi (România)”, mai afirmă reprezentanţii Erste.

Referitor la transportul gazelor, numeroase proiecte ar putea fi amânate, dat fiind că preţurile gazelor sunt considerabil mai mici în acest moment. Cu toate acestea, gazul natural lichefiat va juca în continuare un rol tot mai important (Ucraina planifică realizarea unui terminal de GNL cu capacitatea de 10 miliarde metri cubi, în timp ce Polonia şi ţările baltice şi-ar dori să construiască şi ele astfel de terminale). Cu toate acestea, gazul natural lichefiat va fi întotdeauna mai scump decât exportul producţiei locale şi a gazelor convenţionale prin sistemul de conducte.

Cantitatea de gaz (surse neconvenţionale) existentă pare să fie relativ abundentă şi este distribuită destul de echitabil. Scăderea cererii, creşterea ofertei de gaz natural lichefiat (gazul transformându-se într-o marfă tranzacţionabilă) şi dezvoltările de gaz extras din sisturi argiloase duc la exercitarea de presiuni asupra preţului gazelor naturale. Pe de altă parte, limitarea emisiilor de CO2 în Europa determină producătorii de electricitate să treacă de la cărbune la surse alternative, centralele pe bază de gaz fiind cea mai rapidă alternativă disponibilă
(construcţia lor durează aproximativ trei ani, produc jumătate din cantitatea de emisii de CO2).

Sursa: NewsIn

Foto: http://www.financiarul.com

Related Posts with Thumbnails